CAPITOLUL 1

— Mi-e teamă că totul este putred la mijloc si că vom da de necaz. —

         Închise usa cu grijă, fără să-i trezească pe gemeni si se duse în camera sotului. Acesta privea plictisit o telenovelă veche pentru că încercase să o convingă să rămână măcar de data aceasta acasă, însă nu mai avea niciun rost pentru că ea nu voia să asculte ce are el de zis. Roberta fu sunată în urmă cu o oră de către comisar care îi cerea să se prezinte la sediu si fără să comenteze prea multe, acceptase misiunea ce îi era atribuită. Albert refuzase, chiar îi impuse să meargă la acea oră din noapte la sediu pentru că de fiecare dată când aceasta era chemată în afara programului, vestile rele sporeau si îsi făcea griji pentru sotia sa.

          — Îmi pare rău, Albert! stii că toate rezultatele mele din de activitatea pe care o am în cadrul investigatiilor, nu? îl întrebase după ce se asezase pe marginea patului.

           Bărbatul nu îsi îndreptă privirea către ea, ci aplecă usor capul în jos în timp ce ea încerca să îi aseze într-o parte părul căzut pe frunte. La televizor rula o telenovelă în limba spaniolă, iar Albert, desi era bărbat, aprecia acest gen de televiziune. Era uneori obsedat să stie ce are de-a face un lucru cu altul, un personaj cu altul sau pur si simplu de ce viitorul se construia pe baza trecutului.

            — Crezi că vei fi acasă până dimineată? insistă acesta să o interogheze pe sotia sa.

            — Eu asa sper. Până acum aceste semnalări târzii au fost simple bazaconii ce se rezolvau într-o oră sau două.

            Oftă. Tot nu se putea împăca cu ideea că ea avea să se implice pentru a treia oară într-un caz care nu avea niciun folos, din care nu câsriga niciun ban, ci doar niste puncte în plus care contau la trecerea semestrului.

             — Bine. Să ai grijă de tine, în regulă? îi mângâie obrazul si îi vorbi cu glas duios si plin de îngrijorare.

             — O să am, îi răspunse ferm si îl sărută scurt pe buze, după care părăsi dormitorul.

            Încăltase bocancii de iarnă ce îi ofereau căldura necesară la picioare, luă o căciulă cu blană si apoi geaca de fâs din cui, după care părăsi casa în aceeasi liniste sumbră. Se urcă în masina sa, un jeep negru din 2017 luat la mâna a doua, si acceleră usor, părăsind strada unde îsi avea locuinta. Nu era prea departe de sediu, casa sa pozitionându-se pe strada Rutterh care nu era tocmai cea mai locuită. Roberta avea trei familii în jurul său, iar acestea nu erau foarte comunicative. Familia Robin avea doar o fiică de saisprezece ani care era mereu plecată de acasă si care avuse multe probleme cu politia. Apoi, familia Brown era formată din doi bătrâni si nepoata lor de nouăsprezece ani, vânzătoare la magazinul alimentar de la capătul străzii.

              Dacă cele două familii abia îsi semnalau existenta, familia Tollens era, în schimb, una gălăgioasă. Erau sapte copii la părinti, iar toti aveau câte ceva de rezolvat zilnic. Tipau, se băteau cu ce apucau, ieseau dezbrăcati acolo unde zăpada era mai mare si se strâmbau la gemenii Robertei. Nu erau foarte prietenosi, iar Roberta si Albert s-ar fi mutat de acolo din cauza lor, dar alt loc nu-si permiteau datorită facultătii pe care tânăra încă o urma. Era în anul trei la University of East London si mai avea un semestru dificil care avea la bază activitatea ei în domeniul investigatiilor. După toate acestea, urma licenta pentru care se pregătea zilnic si care cuprindea trei sferturi din materia celor trei ani destul de diferiti ca mod de predare si informare.

            Pe Albert îl cunoscuse în urmă cu patru ani la un bal caritabil de Crăciun ce se manifesta în centrul orasului. Totul merse bine în relatia lor asa că un an mai târziu se si căsătoriseră. Părintii Robertei erau total împotrivă pentru că avea doar douăzeci de ani si era în primul an la facultate, dar nimic nu-i împiedicase. Rămase ceva mai târziu însărcinată, iar vestea aceasta fu ca o bombă pentru toti, lucru pentu care fu alungată din casa părintilor săi. Albert venise cu ideea de a cumpăra o casă la periferia orasului, însă au avut surpriza de a nu găsi nimic favorabil. În vara anului 2017 plecaseră amândoi din Birmingham, urmând să se stabilească în Londra. Găsiseră o casă pustie la periferie, aproape de pădurea Neantăn, iar o lună mai târziu deja erau proprietarii casei în care locuiau si acum. Era la un pret de nimic pentru că familia precedentă se mutase din Londra imediat după 2015.

            Robertei si lui Albert nu le păsau câtusi de putin de zvonurile ce se auzeau prin oras, cum că în acea casă, în 1999, Jill Forest se spânzurase, urmând ca lupii din pădure să-i sfâsie corpul în zeci de bucătele. Auziseră povestea asta si de la proprietari, de la vecini, de la preot si primar, dar până în momentul de fată, nimic straniu nu se petrecuse. Micutii erau perfect sănătosi, iar ei la fel. Nimeni nu simtea vreo prezentă necunoscută sau ceva terifiant în perimetrul lor. Nici măcar nu aveau cosmaruri după toată această poveste – numită de restul cetătenilor una horror – si erau foarte pasivi, chiar indiferenti.

             Aveau foarte multe planuri de viitor, unul dintre ele fiind mutarea în Dublin cu toată familia după absolvire. Găsiseră o casă destul de frumoasă si modestă în sudul capitalei, iar asta îi multumea si îi motiva să aibă răbdare si încredere unul în celălalt.

            În cele din urmă, Roberta ajunse la sectie unde comisarul Russe desfăcea un pachet de tigări. Se învârtea încolo si-ncoa în timp ce ceilalti agenti discutau cu medicul legist ce încerca să explice niste lucruri. Se alătură comisarului si-si împreună bratele la piept, frigul făcându-i trupul să tremure usor. Afară erau minus zece grade, iar întunericul era străpuns pe alocuri de lumina lunii pline ce se revărsa de după norii supărati.

            — Comisare Russe?

            — Roberta James! răspunse acesta zâmbind. Mereu la datorie când esti chemată, continuă după ce elimină fumul tigării.

            — Comisare, să n-o lungim prea mult, am o familie care mă asteaptă acasă! spuse dur si cu o voce rece care îl surprinse pe bărbat.

            — Mă tem că lucrurile nu stau tocmai bine, Roberta. Un apel a fost preluat în jurul orei unu fără cinci minute care mentiona că o adolescentă vătămată se afla la nordul pădurii Neantăn. Încă respira când a fost găsită, însă leziunile de pe întreg corpul făceau totul mult mai dificil, punând în pericol viata acesteia.

             Roberta ridică din sprâncene, făcând ochii mari. Acestă locatie era paralelă cu strada pe care ea locuia, iar un gând nefiresc îi săgetă mintea. Poate că fata reusise să supravietuiască, iar trupul să nu-i cedeze chiar atât de usor.

             — Cine credeti că este fata? A fost preluată de ambulantă, nu-i asa? întrebă gânditoare.

             — Întocmai. Acum o oră i s-a declarat decesul.

            Fata murise, asadar. Roberta se întristase si se ruga în gând ca micutii ei să fie sănătosi si lipsiti de probleme toată viata.

             — Astea sunt vesti groaznice, comisare. I s-a anuntat familia? Care a fost cauza decesului? Cum a fost găsită? si de cine?

             Bărbatul aruncă chistocul tigării jos si îl călcă cu talpa bocancului după care făcu semn altui bărbat să li se alăture.

              — Eu zic să nu ne ambalăm atât de repede, Roberta. Familia i-a fost anuntată, însă nu stim cu exactitate cine a semnalat cazul fetei.

              — Comisare, eu cred că ar trebui să ne ambalăm si mai tare pentru că nu este un caz precum cele precedente în care tot ce făceam era să interogăm sau să dăm niște avertismente.

            — Nu la asta m-am referit. Bineînteles că vom lua cazul în serios, doar asta facem mereu, nu?

            — Îhâm... îngăimă tânăra fără prea multă convingere.

               În spatele bărbatului îsi făcu aparitia Johanna, o politistă la vreo douăzeci si opt de ani ce mereu încerca să-i pună bete în roate Robertei doar pentru simplul fapt că ea mereu încerca să-si dea silinta si să-si ducă la bun sfârsit planurile si îndatoririle. Totusi, această politistă avea ceva de obiectat în privinta fiecăruia pentru că nimic nu o multumea. Era fiica primarului si reusise să devină politistă, după constatările vagi ale Robertei, doar cu ajutorul tatălui său cate ar fi influentat admiterea ei la Academie.

              — Roberta James, ce onoare! zâmbi viclean si se apropie până când doar cinci metri le despărteau.

            Dacă te-ai fi uitat putin la ele, ai fi zis că sunt rivale înrăite si că se urăsc mai ceva ca doi dusmani, însă între ele nu era ură, era gelozie cauzată de statutul lor financiar si de modul în care unii abuzau de sistemul politic. Asemănări nu se găseau între ele. Roberta era brunetă, înaltă si nu prea grasă, corpolentă. Johanna avea un trup de invidiat, era scundă si roscată. Avea o sclipire anume în privire care mereu atrăgea atentia celor din jur. Roberta nu era geloasă, doar nu-i plăcea de ea.

              — Jo... mă bucur că te văd aici si nu acasă, chefuind asa cum o face restul familiei, o ironiză subtil si râse scurt după care îsi îndreptă atentia către comisar.

             — Nu sunt adepta petrecerilor, se scuză Johanna, însă Roberta se uita în continuare tintă către Russe.

           Acesta asculta un mesaj vocal primit în ultimele secunde. Era foarte concentrat si notă pe carnetel o adresă. Închise apelul si oftă.

            — Avem în sfârsit locatia unde a fost găsit trupul fetei. Putem începe investigarea, dădu acesta ordin.

            — Mergem toti? întrebă Johanna în timp ce îsi asezase mai bine căciula pe cap.

            — Da, trebuie să găsim probe, să analizăm fiecare urmă si să aflăm făptasul. Nu e ceva usor de data aceasta. Nu putem rezolva totul în doar o oră sau două, spuse gânditor si oftă.

           Îi puse lesa lui Fred si îi aruncă o gustare pe care acesta o însfăcă imediat. Era un câine foarte bine pregătit care îsi petrecuse ultimii cinci ani alături de politisti.

           Patru agenti alături de Johanna se urcară în prima masină de politie, iar comisarul, Roberta, un agent de vreo treizeci si cinci de ani si Fred o luară pe cea de-a doua. Russe urcă la volan si dădu în spate după care făcu la dreapta. Începuse să ningă, iar vântul bătea tare, ducând zăpada din stânga în dreapta, făcăndu-le drumul mai greu de parcurs. Merseră asa până scăpară de civilizatie, unde doar drumul asfaltat mai despărtea desisul gros de arbusti. Zăpada era foarte mare în marginea pădurii asa că încetiniră si lăsară maiinile pe dreapta, la loc sigur. Russe le împărti câte o lanternă, mănusi si câte o cască cu care să ia legătura. Era întuneric si frig, iar pădurea făcea ca totul să fie si mai straniu decât era deja.

            Roberta nu zicea nimic, dar în mintea ei ideile să băteau cap în cap. Se gândea la micutii ei cu ochii albastri, la modul cum i-a lăsat dormind si înghiți în sec. Se gândi si la Albert si îsi aminti de faptul că el i-a spus că presimte ceva în neregulă cu această misiune. Putea să zică că este ocupată sau că nu era în oras deoarece petrecea trecerea dintre ani cu familia, însă voia să se implice în acest caz pentru a-si motiva lipsa din cele două săptămâni în care fusese plecată la Londra. Îsi asumase această misiune acum si astfel trebuia să meargă înainte, nu mai era cale de dat înapoi.

           — Ne împărtim pe o rază de un kilometru si ne întâlnim aici peste jumătate de oră. S-a înteles?

            — Da, comisare!

            — Roberta, mergi cu Alfonso. Johanna, tu vii cu mine si cu Fred, Bert cu Taffin, iar Jack cu Louis. În regulă?

            — Da, comisare.

           Cele patru echipe se împărtiră rapid, fiecare luând-o către un punct diferit. Roberta si Alfonso merseră tot înainte după care îsi aprinseră lanternele asezate pe cap. Ea îsi aseză aparatul de fotografiat după gât si îl urmă pe bărbatul din fata ei. Totul era alb în jur, iar nimic nu părea să fie diferit. Avea să fie o căutare lungă, fără vreo exactitate asupra a ceea ce vor găsi.

○Mă enervează rău că nu pot pune unele litere din cauză că în limba engleză nu există.

○Totusi, va astept părerile. Sper că este un început bun si vă captivează atentia.

© Vika Lessandro